Pastele de altadata……..

Dupa o lunga perioada de post, Paştele era aşteptat ca o izbăvire, ca o izbîndă a luminii asupra întunericului, a binelui asupra răului, a primăverii asupra iernii. Paştele românilor, ca şi al altor popoare nu era doar o sărbătoare strict creştină, ci, tocmai pentru că a fost plasat în perioada de trecere de la rece la cald, conţinea şi o mulţime de practici, obiceiuri şi credinţe precreştine; amestecul acesta de precepte curat creştine cu cele vădit păgane au avut drept rezultat o sărbătoare unică în calendarul poporului.
Traditii si obiceiuri

Ultima săptămană a postului mare, Săptămana Patimilor, sau Săptămana Mare, era inclusă, din punct de vedere bisericesc, în sărbătoarea Paştelui, deşi în această perioadă postul continuă chiar cu o mai mare intensitate. Bătranii obişnuiau să mănance puţin în seara Duminicii Floriilor, după care nu mai mancau pană în Joia Mare, cand, de regulă, se împărtăşeau, postul negru fiind continuat apoi pană la Paşti. Cei mai tineri mancau în această săptămană doar paine şi fructe uscate, şi nu consumau decat apă de izvor. Bineînţeles că strămoşii noştri nu-şi închipuiau problema postului rezolvată numai prin abţinerea de la mancare, ci aveau grijă să nu vorbească mult sau urat, să nu se sfădească şi să nu (se) supere pe nimeni. Pentru copii şi săraci se pregăteau aşa numitele “păscuţe”. Aproape firesc, la revenirea de la biserică, primul aliment din care se gusta era pasca. Cozonacul şi pasca, painea în general, erau considerate de oamenii de altădată alimente spirituale, daruri fără de preţ ale cerului.
Sambătă seara, cand prindea a se îngana ziua cu noaptea, cand toate pregătirile erau încheiate, oamenii începeau o mulţime de datini şi obiceiuri. În unele locuri era obiceiul de a se face focuri mari în preajma bisericilor, motivaţia fiind legată de credinţa că în această noapte continuă să sosească pe pămant sufletele morţilor; miezul nopţii era marcat prin focuri de armă, zgomotul acestora constituind semnalul la care sătenii se trezeau din somn şi se pregăteau să meargă la biserică. Prima grijă la ridicatul din pat era să calce pe un aşternut, căci altfel îi usturau tălpile peste vară. Toţi ai casei si, mai ales, fetele mari se spălau într-un lighean cu apă proaspătă, în care se puneau un ou roşu, unul sau mai mulţi bănuţi de argint şi un fir de busuioc. Îmbrăcaţi în cele mai noi şi mai frumoase straie, porneau spre biserica satului, coşul cu pască fiind dusă de capul familiei.Sătenii care din motive bine întemeiate nu mergeau la biserică puteau să ia în loc de anafură, muguri de răchită, măr sau brad, copacii aceştia fiind consideraţi sfinţi mai ales în noaptea de Înviere.

Acesta era pe scurt Paştele de altădată. Simţită ca o sărbătoare a reanvierii naturii, dublată de Învierea Domnului Hristos, sărbătoarea Paştelui a fascinat şi a adus bucurie şi speranţă mereu.